In fond, nu stiu daca o caut cu adevarat. Nu stiu daca am nevoie de ea. In principiu, atat de multa vreme mi-am petrecut-o ca si burlac in ultimii 10 ani incat mi-a devenit o a doua natura. Mi-am creat un sistem sau, mai degraba, un hatis de tabieturi si libertati combinat cu un egocentrism devorator si o dependenta excesiva de singuratate (ca stare de spirit mai degraba decat ca fapt in sine).
Probabil ca nu poti cunoaste femeia ideala in mediul in care eu ma invart...
Dar, totusi, cum ar arata ea?
In principiu, este o himera. Iar ca orice himera, in mod absolut paradoxal, o cauti constient fiind ca nu exista. Aici intervine problema. Negasind vreodata femeia care sa insumeze toate calitatile pe care ti le doresti, incepi sa proiectezi asupra uneia imaginea pe care tu ti-ai creat-o, mental, pana in punctul in care incepe sa te deranjeze ca ea, oricare ar fi, se departeaza de ceea ce tu ti-ai dori.
Evident ca, in mod normal, fiind si eu un barbat cu nenumarate defecte, indrazneala de a pretinde cuiva sa fie exact asa cum iti doresti este vecina cu nesimtirea. Dar e in natura omului sa caute desavarsirea, “perfectiunea”, idealul. Intrebarea pe care mi-o ridic adeseori, insa, este ce s-ar intampla daca as intalni-o?
