despre Credinta

In lumina recentelor evenimente, am avut ocazia sa ma gandesc la Credinta, nu la Crestinism, nu la Biserica, la sentimentul de Credinta. Desi unii o s-o considere o abordare puerila si superficiala pentru mine este logica si comprehensibila. Pentru a intelege ce este cu adevarat Credinta, trebuie sa ne gandim la obiectul ei : Dumnezeu, propria persoana, Univers si puterea acestuia. Toate au un singur lucru in comun : posibilitatea de a oferi ajutor. Fie ca astepti ajutor din exterior sau ca te motivezi pentru a te ajuta singur, Credinta nu reprezinta decat un strigat disperat de ajutor. A crede in ceva nu are nimic altruist, este dovada suprema de egoism: cred in cineva/ceva doar pentru ca ma poate ajuta: pot depasi un obstacol, pot avea acces la o viata vesnica. Totul se invarte in jurul propriei dorinte, nevoi sau frici ori toate impreuna. Omul in esenta este o persoana slaba, care nu poate realiza nimic fara ajutor exterior de la divinitate, Univers, alte persoane sau fara a se minti spunandu-si ca trebuie sa reuseasca, ca va reusi. Nimeni nu poate prezice viitorul, dar ne place sa traim cu iluzia acestei posibilitati, nici macar propriul viitor. Astfel Credinta ne ofera o asigurare a unui final pozitiv, asteptat, fericit cand in realitate nimic nu este trasat in prealabil. Visele reprezinta dorintele noastre nerealizate, astfel Credinta este visul ce-l purtam cu noi si dupa ce ne trezim. Premergatoare Credintei a fost asocierea oamenilor in grupuri, ca raspuns la acel strigat de ajutor, membrii unei comunitati fiind de ajuns pentru a suplini nevoile omului primitiv. Credinta in extern a inceput probabil cand omul a realizat ca nu poate controla natura iar ceea ce pentru ei era dezlantuirea a ceva de “acolo” pentru noi a ajuns doar o fraza : Soarele rasare mereu dupa furtuna. Cand isi doreau inspaimantati ca tunetele si fulgere sa inceteze furtuna s-a oprit, iar ei au fost recunoscatori celui ce, precum ei au reusit sa controleze focul, controla furtuna. Este un paradox pana la urma, Credinta s-a nascut din frica, a perpetuat prin recunostinta si a evoluat pe masura ce obiectul fricii noastre s-a modificat. Ne era frica de moarte, acum ne este frica de esec sau ca nu vom trai vesnic in fericire.