Limita fericirii noastre

Strabunica mea nu a iesit niciodata din satul ei. Ea stia cati metri are ograda. In cat timp ajungi pana la cota. Care-i casa lui Neculai.
Daca era fericita, n-am ajuns sa o intreb. Sau n-o fi ajuns ea.
Limita fericirii ei, erau copiii sanatosi, vacile aduse la timp de la pascut, casa curata, oaspeti de sarbatori. Biserica si mana popii.
Bunica mea a fost in Oradea abia cand au luat-o feciorii prima data, si tot pentru ca sa mearga la ‘doftori’. Nu-i placeau apartamentele pentru ca, zicea ea “acum inteleg cum se simt iepurii nostrii in cusca”.
Limita fericirii ei, erau nepotii, mancarea pregatita la timp, slujba de Duminica, pomenele de Pasti.
Parintii mei au vazut doar 3 tari Europene, si desigur, mult prea faimoasa pe timpul studentiei lor “Rusia”.
Limita fericirii lor suntem noi. Copii de dinainte de Cernobil, avantati in calculatoare, cu teoriile noastre existentiale, lupta continua spre mai bun.
Noi alaturi de ei. Ei alaturi de noi.

Noi… noi ne-am avantat în Americi, în Brazilii si Japonii. Am cutreierat Europe.
Ne-am duce sa vizitam si dragii nostri prieteni mai putin pamanteni, daca am putea.
Ce ne face sa iesim, sa revenim, sa cautam?
Calculatoarele? Netul? URSS-ul care (parca) nu mai este?
Altceva?
Limita fericirii noastre e atat de relativa incat nu se incadreaza în standarde.
Nu corespunde cu a parintilor, bunicilor, strabunicilor.
Limita fericirii noastre este una pe care nu o mai intelegem nici noi.
Sau n-o inteleg eu.